Episcopul Gerardo/Gelert


Originally posted on OPINII INCOMODE:

ÎN ANUL 1043/4 , DECI ÎNAINTE DE SCRISOAREA LUI NEACȘU, LIMBA ROMÂNĂ ERA FOLOSITĂ ÎN BANAT
“…Martie–aprilie Regele Aba Samuel vine la Cenad, de Paşti:
„Şi venind la scaunul Mureşan, la locul fericitului
episcop Gerard să prăznuiască sfintele Paşti,
trimiţând în ziua Învierii Domnului fruntaşi şi
episcopi la fericitul episcop, ca prin mâinile sale să
se aşeze pe capul său coroana crăiască, începu să-l
cheme pe fericitul Gerard. Care, împotrivindu-se şi
nevrând să vină, episcopii care erau cu el
încununându-l cu mare pohfală şi alai de clerici şi
norod îl duseră în biserică. Iar omul lui Dumnezeu,
pogorând asupră-i Sfântul Duh şi înveşmântat în
stihar alb, urcând în amvon purcese a mustra pe crai
fără teamă pentru răutatea sa”; prorocirea lui
Gerardo era că peste trei ani omorul săvârşit de Aba
împotriva fostului rege Petru se va răsfrânge asupra
sa; cum tălmaciul nu cuteza să traducă vorbele sale
în maghiară…

View original 13 more words

Evadare spre nicăieri / 5 /


This slideshow requires JavaScript.

(…)

O recunosc. Era Mădălina. Să nu-mi spună cineva că viaţa Ivonei era una obişnuită.
Şi iată de ce:
Copilăria ei a fost fericită, dar cumplit de dramatică. Străbunica mea, Ana Maria, a pierit într-un accident stupid şi aproape ne neînţeles, a înghiţit-o Apa Neagră, un biet şi neînsemnat afluent al Cernei. Moartea ei a fost începutul morţii lui Costache Stanciu, tatăl Ivonei, care nu şi-a mai revenit niciodată. Aşa că fiica s-a văzut nevoită să preia obligaţiile casei, fabricii, dar şi pe cele sociale, obligaţii ce au făcut-o să-şi neglijeze propriul viitor. Târziu, s-a căsătorit cu Mihai, un bărbat cuceritor, dar infidel. Părerea mea este că a fost mai curând un bărbat profund nefericit. Mona, mama Mădălinei, a marcat viaţa Ivonei şi a lui Mihai, punând în pericol de destrămare o căsătorie susţinută mai mult de nişte precepte morale şi de un simţ al onoarei exagerat, demodat concept, chiar şi acum mai bine de trei decenii. Căsnicia a fost salvată, paradoxal, de sfârşitul războiului. Mona intrase în nişte încurcături care-i puseseră, la un moment dat, viaţa în pericol; a fost nevoită să părăsească ţara. La evadarea ei a dat o mână de ajutor şi Ivona. Mona s-a stabilit în Franţa. De acolo a continuat să fie prezentă în viaţa celor doi, dar în cu totul alt mod. Prin anul 1948, după marea naţionalizare, supuşi hăituielilor de tot felul, singurul lor sprijin material a rămas cel venit din partea Monei; ei i s-a alăturat, prin 1952, Cristina, care s-a prezentat, într-o bună zi la conac, a bătut la uşa Ivonei şi i-a spus:
– Am venit nu pentru a mă justifica sau pentru a regreta faptul de a fi jefuit casieria fabricii, n-am venit nici să vă mulţumesc pentru că nu aţi pus poliţia pe urmele mele, am venit să rămân. O să fiu menajera casei şi, dacă vreţi, prietena dumneavoastră. Eu zic să primiţi oferta mea, nu mă alungaţi. Sunteţi singură, văduvă şi aveţi de crescut doi copii. Îmi cer iertare pentru brutalitatea cu care încerc să vă aduc cu picioarele pe pământ; mortul nu se întoarce de la groapă, în plus ar fi cazul să recunoaşteţi că domnul avocat era un om slab, dacă nu murea acum câteva luni, murea cu siguranţă peste un an, doi. Nu era pregătit să supravieţuiască într-o lume întoarsă pe dos faţă de cea în care a fost privilegiat, răsfăţat…
Şi a rămas.
Sofia, mama Denisei, Orest, tatăl meu, au avut în Cristina un confident, un sfătuitor, dar şi un umăr pe care să plângă atunci când erau copleşiţi de micile şi, uneori, marile drame ale adolescenţei.
Ivona a acceptat tacit amestecul ei în viaţa de familie. Nu a fost geloasă şi a găsit că era normal să împartă dragostea copiilor ei cu această femeie care se pare că a înţeles că pentru a supravieţui era obligatoriu să faci, fără a exagera, un compromis bine ales, care să nu te ucidă, dar care să-ţi dea o gură de aer pentru a continua să respiri. Ivona, copiii ei au continuat să trăiască. Dar, oare, ce preţ a plătit ea, Ivona? Care or fi fost gândurile, seismele sufleteşti cărora a trebuit să le facă faţă atunci când a rămas singură?
Iată o întrebare la care ar fi bine să caut un răspuns.

Denisa îşi făcu apariţia în felul ei unic: zgomotos, atrăgând atenţia celor prezenţi. După ce făcu înconjurul salonului cu privirea, atenţia i se îndreptă spre Mădălina.
După cum îşi lăsase pleoapele să cadă, Mădălina putea să trăiască, în următoarele clipe, un moment cel puţin penibil. Aşa că mă apropii de vară-mea şi-i prind braţul.
– Hei, străino, sunt şi eu pe-aici…
Denisa, fără să se întoarcă, îşi eliberă braţul şi zise:
– Uite, astfel afli şi tu că eşti aici… Care-i problema?
Ridic din umeri în semn că n-am nici o problemă, dar aşa îmi exprim eu bucuria de a o vedea.
Denisa îmi transmise un mic sărut prin intermediul degetelor şi ieşi.
Oare de ce mă simt atât de singură?
Aud râsete joviale, apoi un alt sunet îl înghite pe cel anterior; cineva încerca în forţă clapele pianului, hotărât să facă abstracţie de tonalitatea ascuţită, stridentă şi să ne dovedească priceperea sa în descifrarea partiturii.
Sprijinită de colţul pianului, Mădălina, cu ceaşca şi farfurioara ridicate până la nivelul bărbiei, sorbea ceaiul cu multă delicateţe, conştientă de impresia favorabilă pe care o lăsa. E drept că oferea o imagine încântătoare, cu aerul ei detaşat, relaxată, chiar lipsită de neliniştea ce ar trebui să o stăpânească pe oricare femeie atunci când este ţinta studiului unei asistenţe deloc îngăduitoare, deloc dispuse să﷓i ierte vreo greşeală.
La pian se afla soţul ei. El lovea în continuare clapele de un alb translucid şi o privea ca şi cum se aflau numai ei doi, pe peronul unei gării, de unde doar unul dintre ei urma să plece, iar el se temea cumplit că o va pierde. Ea îl răsplătea cu un zâmbet graţios. Pe degete îi străluceau inelele, atunci când îşi tampona buzele cu o batistă fină de dantelă.
După ce ultimele acorduri se sting, Mădălina îşi întoarse spre asistenţă faţa surâzătoare şi mândră, de parcă participarea ei la acel moment muzical n-ar fi fost pasivă, ci dimpotrivă.
– Nu-i aşa că a fost ok? îmi cere părerea de îndată ce mă aflu în apropierea lor.
Mă întreb ce vârstă poate să aibă. Cu siguranţă că sărise pragul tinereţii, dar nu părea deloc să fie îngrijorată din această pricină. Sunt fericită aşa cum sunt, părea să mă asigure ea cu un surâs fin.
Trebuie să mă relaxez.
N-am dreptul să pun la îndoială fericirea nimănui, aşa cum n-am dreptul să pun la cale viaţa cuiva.
În fond, lumea se descurcă destul de bine şi fără mine…
Dar eu fără ea?
Categoric, nu!
Oare de ce mă inundă un firicel de invidie faţă de o asemenea femeie care se dovedeşte a fi mereu bine dispusă, luminoasă, grijulie şi atentă pentru ca bărbatul ei să strălucească, să câştige admiraţia micii noastre colectivităţi?
Simt un pic de invidie şi faţă de acest bărbat atât de obişnuit cu răsfăţul. Acest cuplu părea intangibil, deşi nu bag mâna în foc că Mădălina nu doarme, din când în când, iepureşte. Oricum, amândoi lăsau impresia că sunt hotărâţi să se distreze întotdeauna şi să nu-şi complice viaţa inutil.

din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art,  2005

Evadare spre nicăieri / 4 /


ev

Din nou la conac.
N-am ştiut niciodată cu ce se îndeletniceşte Ivona, cum îşi umple ea ziua, atunci când se află singură în casa mare, prea puţin intimă sau confortabilă când nu există oaspeţi la Cerna. Mi-o închipui inspectând odaie după odaie, pentru ca, atunci când vreunul dintre noi deschide uşa, să fie totul în cea mai perfectă ordine. Ei, Ivonei, i-a rămas doar dreptul de a ne aştepta.
Şi de data aceasta era la postul ei; mă întâmpină, venind spre mine cu chipul luminat de bucurie. Ca întotdeauna, mă surprinde, mă ajută să mă debarasez de anxietate, duşmanca mea preferată şi neobosită.

De sus, de la mijlocul scării interioare, Ivona îmi trimise încă un zâmbet încurajator, poate iertător. Traduc în felul meu acest surâs şi dialoghez, desigur, imaginar, cu ea:
„E timpul să te maturizezi, să înveţi să pui un preţ bun pe propria ta viaţă. Ai înţeles? Doar ai văzut cum procedează oamenii de pe aici…
„ Am văzut, sau doar cred că am văzut…

Aşa e viaţa, dată nouă de Puterea Divină, dintotdeauna, iar noi avem prea puţine de spus. Nu ştiu dacă aşa e bine sau rău, pentru că, din prudenţă, sau din laşitate, nu mi-am pus vreodată această întrebare destul de tare, destul de răspicat.
Lâncezeala mea este un semn sigur de slăbiciune.
Iată cum este amendată politica struţului, practicată şi idealizată, cu mici şi neînsemnate devieri, de mine.

– Cum găseşti Valea Cernei? mă întreabă Ivona de îndată ce se află lângă mine.
– Ca şi în anii trecuţi… poate mai amorfă, fără zbateri…
– Zbatere… Pe mine mă nelinişteşte lipsa activităţii chiar şi atunci când e vorba de natură…
– Mie-mi spui? Te înţeleg, responsabilitatea asumată de femeile neamului nostru a devenit tradiţie, dar şi obsesie. Dacă s-ar fi petrecut acest lucru şi cu bărbaţii stirpei noastre, am fi în plin progres…
– Nimic nu e întâmplător, viaţa are grijă să ne fie, poţi fi sigură de asta, într-un fel sau altul, bine…

Draga de ea! Ce mult mi-au lipsit prezenţa, farmecul, înţelepciunea şi extraordinarul ei sentiment de iubire. Poate că, dacă ne-am fi văzut mai des, nu aş fi, în acest moment, atât de confuză, n-aş mai fi simţit, de o bună bucată de vreme, cum îmi tot fuge pământul de sub picioare şi că mi se impune un ritm neconvenabil, comiţând greşeală după greşeală, rănind persoane care-mi erau şi îmi sunt nespus de dragi.
Dar nu e încă momentul aducerii aminte.
Nu sunt pregătită.
Amân din nou, pentru a câta oară?, analiza amănunţită pe care, oricum, trebuie s-o fac; să mă ordonez, să lămuresc sau să descopăr cauzele generatoare de conflict, dar să şi conştientizez roadele acţiunii mele. Şi, în final, să încerc să repar ce se mai poate repara.
În treacăt fie spus, mă simt favorizată de soartă. Dispun încă de înţelegerea, de afecţiunea familiei, ceea ce nu e puţin pentru o femeie repudiată de prieteni. Mi se pare extraordinar faptul că, în această clipă, nu mai am sentimentul că totul s-a sfârşit. Noaptea petrecută aici, sosirea neaşteptată a Denisei, plimbarea de a jumătate de zi prin oraş sunt semne că viaţa continuă, cu mine înregimentată. Deşi îmi mai trec prin gând sintagme de genul: sunt terminată, sunt deprimată, m-am săturat, ele nu mai sunt nici importante, nici de neînvins, iar în sufletul meu nu mai are loc sentimentul confuz cum că, orice s-ar întâmpla, iertată pentru gafa mea, sau din contră, dezastrul e amplificat şi dramatizat până la catastrofă.
Un firicel de optimism mă face să sper că totul, sau aproape totul, fireşte ceea ce e legat de evenimentul în discuţie, va fi schimbat; locul meu în grup va fi renegociat.
Simt că este posibilă o reevaluare a motivelor, dar şi a efectelor acţiunii mele.

Urc în camera mea. Mobilierul, tapetul îmi ofereau acum o imagine curios de ştearsă, ca un tablou dintr-o epocă îndepărtată, păstrând o linişte solidară, de parcă ar încerca să-mi impună certitudinea că aici nu-mi voi pierde nicicând locul şi identitatea.
Mă aflu, oare, în locul în care aş vrea să fiu?
Cu siguraţă, da!

Salonul era mai animat şi mai agreabil decât mă aşteptam.
Ivona era strălucitoare în rochia ei de mătase verde. Privind-o, simt cum mă inundă o căldură şi o dragoste imense, dar şi o mândrie necontrolată: ea era, este bunica mea, ea este cea mai frumoasă, mai generoasă, mai bună. Îmi pare incredibil de tânără pentru statutul ei de grand-maman. Deşi o cunosc de-o viaţă, nu pot să-mi reprim curiozitatea şi, ca rezultat, mă trezesc întrebând-o:
– Cine eşti?
Dacă nutrisem speranţa că întrebarea mea o va pune în dificultate, greşisem. Poate că zâmbetul ei politicos, enigmatic, era completat cu ceva care﷓mi seamănă a provocare. Din păcate, nu am timp să aprofundez senzaţia şi nici să încerc un dialog lămuritor. De noi se apropiase o femeie şi, gălăgioasă, se agaţă de gâtul Ivonei, revărsând un potop de vorbe.

fragment roman Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 1999

Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii /12 / François, pajul îndrăgostit /2


Originally posted on Casa care adăposteşte gânduri:

Voltaire

Voltaire

(…)

Această expediţie bine concepută s-ar părea că n-a avut loc, dacă ne luăm după primele rânduri ale scrisorii următoare: „Nu voi pleca, cred, decât luni sau marţi; s-ar zice, scumpa mea, că data plecării este amânată doar ca să mă facă să simt mai tare cruda suferinţă de a fi în acelaşi oraş cu tine şi de a nu te putea vedea. Sunt urmărit pas cu pas… Tu nu poţi aici, mie mi-e imposibil să vin ziua la voi; voi ieşi pe o fereastră la miezul nopţii; dacă ai vreun loc în care să te pot vedea; dacă poţi să părăseşti la ora aceea patul mamei tale găsind o explicaţie în caz că te observă; în sfârşit, dacă o să consimţi la asta fără să rişti ceva – anunţă-mă că pot veni la uşa ta în această noapte…”
Probabil că au avut loc câteva astfel de întrevederi nocturne…

View original 976 more words