Evadare spre nicăieri / 8 /


de ce

(…)

Nu am timp să mă revolt împotriva acestui incident. Dinspre fereastră, prin nu ştiu ce întâmplare, năvălea lumina puternică şi insinuantă a lunii. Simt cum mă învăluie ocrotitor, blând, dar şi ferm.
Spaţiul oglinzii este orbitor. Vreau să-mi apăr văzul cu mâna, dar lumina reflectată se îndulceşte şi am timp să văd o siluetă întoarsă cu spatele şi care părea hotărâtă să se depărteze, nu însă înainte de a-mi atrage atenţia.
Cine eşti şi unde te duci? întreb eu grăbită, de teamă că viziunea ar putea să se risipească în noapte.
Doamne, cât de îngrozitor de neplăcută poate deveni tăcerea!
În jur beznă. În faţa mea acea siluetă, nici mică, nici mare, dar acum mi se pare familiară. Ceafa, părul strâns în două bucle ample; îmi sunt cunoscute, da, sunt ale mele.
Mă ridic de pe scaun şi mă aplec în faţă cu mâinile întinse înainte.
Nu întâmpin nici o rezistenţă.
Mă simt de parcă aş zbura.
În clipă următoare, mă contopesc cu silueta răsărită din beznă.
Timpul trecea nu leneş, nu încet, dar într-o rostogolire inversă, nepăsându-i de legile gravitaţiei, de starea de ponderabilitate.
Eram stăpânită de sentimente extraordinare, complexe: curiozitate, nerăbdare, furie, bucurie, iubire, ură…
Timpul, spaţiul explodează, mă aruncă undeva…

Sunt la mine acasă, în dormitor, urmărind cum cad stropi mari de ploaie din cerul întunecat şi frământat printre crengile de brad şi mai întunecate, care ascunseseră, înainte de a începe furtuna, un răsărit de soare roşiatic cu marginile de un ocru şters.
Fotoliul adânc îmi susţinea spatele şi mă ferea de aerul rece care năvălea în rafale, din când în când, prin fereastra deschisă.
Telefonul sună cu un tril plăcut. Ridic receptorul, dar se întrerupse brusc. Observ că aveam un mesaj. Apăs butonul şi ascult: „Mă ţii minte? Sunt cel cu care de ani de zile alergi şi te întreci pe terenul de tenis. În viaţa mea e pe cale să se producă o schimbare şi, cum relaţia noastră a fost şi rămâne una specială, am hotărât să fii prima care afli. Bucură-te pentru mine, ai grijă să fie mare bucuria, pentru că eu nu sunt destul de conştient, nu pot evalua cum se cuvine ceea ce mi se întâmplă. Ştii de ce? Mi-e frică, dar mă însor. Cred că sunt nebun, dar asta-i. Gata, sunt pe cale să devin tătic, evenimentul a cântărit mult în balanţă, asta nu o spun pentru că aş căuta vreo scuză, Doamne fereşte… Mama copilului meu doreşte să-i fii domnişoară de onoare, vrei să ne faci plăcerea asta? Parcă văd că stai în cumpănă… Te rog, acceptă în numele prieteniei noastre. Acum, să-ţi spun numele celei care m-a prins în capcană…
– Nu e nevoie, sinucigaşule, zic eu, cu voce tare, în timp ce opresc robotul.
Mă surprind căutând cu privirea cadranul ceasului cu cuarţ. Acesta indică ora zece şi cinci minute. Ora când, în mod obişnuit, dacă timpul era favorabil, sâmbăta, mă aflam pe terenul de tenis.
Cred că nu se cuvenea, nu meritam să-mi fie anunţată vestea în momentul rezervat, sâmbătă de sâmbătă, jocului, activitate ce avea menirea să mă ajute să evadez, să înlătur stresul şi oboseala acumulate în cursul săptămânii.
O mie şi una de întrebări mi se învârtesc prin minte. Câte întrebări tot atâtea imbolduri de a-mi lămuri mie însămi natura grijilor, pe care, fără voia mea, mi le făceam.
Ca niciodată, grijile se năpustesc spre mine precum năvala trupelor inamice asupra unui domeniu interzis şi aflat de multă vreme în stare de asediu. Aşa cum un regizor caută să-şi pună la adăpost opera în devenire, exploatând la maximum potenţialul creator al actorilor, încerc şi eu să lupt de una singură cu situaţia: trebuie să mă feresc, să păcălesc cu soluţii de moment, chiar dacă le consider utopice, armata de griji, oprindu-le invazia, dar asaltul continuă; cum să-ţi fereşti prietenii de loviturile pe care ei singuri şi le dau, cum să-i faci să înţeleagă comicul unei situaţii, cum să le redai încrederea în propria persoană, atunci când, dintr-un motiv sau altul, au pierdut-o, cum să le împărtăşeşti eşecurile tale fără a te mocirli în melodramă…
Iată cum am şi transformat grijile în dorinţe.
O să-mi domolesc dorinţele şi am să le fac abia simţite.
Acum îmi stă în faţă cea adevărată; nudă şi concretă, pe cale să se materializeze, ceva lipsit de romantism, dar în realitate plin de responsabilitate ca şi această zi de sfârşit de săptămână, când toţi cei care sperau să-şi încarce fiinţa cu noi resurse de optimism s-au trezit cu conştiinţa clară a inevitabilului: viaţa-ţi rezervă şi surprize pline de confuzie, neplăcute…
Încerc să scap de aceste bombardamente, poate chiar să mă întorc la starea plăcută trăită doar cu câteva minute mai devreme, înainte de a afla vestea.
Nu reuşesc.
Simt cum realitatea năvăleşte în mine ca într-un golf secătuit, ca valurile oceanului izbindu-se de maluri pentru a se sparge în cealaltă parte a lumii.
Afară ploaia continuă.
În faţa casei, pe trotuare, apa creştea într-o băltire nesigură, de un gri deschis.
Ajunge!
Contemplarea nu poate aduce nimic bun.
Cu ce să-mi ocup dimineaţa devenită atât de apăsătoare: să ies la cumpărături, să mă ascund într-o sală de cinematograf, să revăd observaţiile făcute de producător asupra scenariului acceptat în principiu.
Nici unul dintre proiecte nu mă atrage.
N-ar fi bine să-mi pun şorţul, mănuşile şi să atac rolul de gospodină? Îndeletnicirea îmi va ocupa pentru un timp mintea, mă va ajuta să-mi consum surplusul de energie, uşurând, fără să vreau, nesperat, munca menajerei.

din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 2005

Evadare spre nicăieri / 7 /


ioan4

(…)

Oare, aşa să fie?
Nu!
E o minciună.
Gândurile din ultimele trei minute sunt o invenţie a neliniştilor, o răzbunare a nopţii, supusă puterii malefice a lunii.
Mă simt de parcă, într-un gest disperat, aş fi angajat pe cel mai aprig şi declarat duşman să-mi gestioneze sentimentele, să-mi construiască o imagine avantajoasă.
Încerc oare prin acest şiretlic să mă aduc la supunere, în faptă şi intenţie, faţă de propria-mi conştiinţă?
Nici pomeneală.
Mai degrabă poate fi o recunoaştere a faptului că, în ceea ce priveşte viaţa intimă, nu sunt o biruitoare, am lăsat pe alţii să zburde, să creadă în izbânda lor, în ascendentul lor asupra mea, să-şi închipuie că au dreptul de a se bucura de spectacolul înfrângerii mele.
Toate acestea le datorez nu lipsei de curaj, ci neputinţei mele de a mă smulge ingratei poziţii de femeie uşor de rănit, cumplit de vulnerabilă şi de dependentă de bunăvoinţa celor din jur.
Povestea asta ar putea arăta urât, nu vreau să o dezvolt, nu vreau să o uit, vreau doar să o ţin sub control, fără să mă las ademenită de ieftinătatea argumentelor la îndemână pentru a-mi justifica un gest sau altul, conştientă fiind că s-ar putea să scot la suprafaţă cusururi mai grave.
Mă simt ca şi cum aş îndemna un bărbat, care mi-e indiferent, să-mi răspundă la o chemare nerostită.
Există sute de motive să fiu prevăzătoare. Am nevoie de un strop de chibzuinţă pentru a mă descotorosi de o haină care nu mi se potriveşte, care mă urâţeşte.
Un imbold interior mă face să trag draperia. Şnurul alunecă anevoie, cu zgomot, prin inele, dar, în cele din urmă, rezultatul este cel dorit: lumina lunii rămâne afară.
E foarte bine pentru mine.
Oare?
La întrebări de acest gen nu cred că există răspunsuri.
Vreau nu vreau, sunt obligată să operez doar cu interpretări.
Mă întreb însă: ce rost are să irosesc zi după zi, noapte după noapte, căutând disperată soluţii, justificări, circumstanţe pentru ca la sfârşit, adică atunci când rămân doar eu cu conştiinţa mea, să constat că efortul s-a dovedit a fi fără rost, să mă regăsesc iar şi iar în acelaşi punct, cu nimic mai lămurită, nici mai împăcată cu mine însămi, sau, vorba Denisei, cu restul lumii.
Mă aflu, cu siguranţă, într-o veritabilă criză morală şi, în acelaşi timp, nevoită să iau act de mulţimea evenimentelor tulburătoare ce par a se concentra în spaţiul de acţiune al persoanelor la care ţin în mod deosebit.
Nu sunt prea sigură că am să fac faţă zilei de mâine.
Poate că ar trebui să las fără control sentimentul de inconfort psihic şi să răspund prin acceptarea deciziei lui; adică să plec.
Unde?
Bună şi corectă întrebare.
S-ar putea să fiu singura vinovată pentru că, de-o vreme, nu-mi găsesc locul.
Îmi vin în minte cuvintele unui coleg care, învinuit, fără dovezi, pentru că, chipurile, ar fi spionat în redacţia noastră, după ce a ascultat învinuirile, îndurerat peste măsură, a zis:
Mă uit la voi şi nu-mi vine să cred. Sunteţi devoraţi de frică, o teamă amplificată până la spaimă şi, neştiind cum să vă însănătoşiţi moral, aţi decis să aruncaţi povara neputinţei voastre asupra cuiva. Acel cineva s-a întâmplat să fiu eu. Credeţi că, distrugându-mă pe mine, aruncaţi spaima din voi?
Oare de ce în acel moment m-am simţit solidară cu el?
Poate pentru că am înţeles că de spaima care ne bântuie nu puteam să ne eliberăm decât conştientizând rolul nostru în creşterea ei sălbatică.
Îmi e tot mai greu cu mine însămi.
Ar fi mai bine să mă odihnesc.
Vreau să mă întind pe pat, dar observ la vârful piciorului o dâră de lumină ce se prelingea spre masa de toaletă.
Mă las dusă de instinct şi mă aşez pe scaun. Luciul oglinzii refuză să-mi reflecteze chipul. Mă simt ca şi cum aş fi abandonată.
Clipele trec infinit de încet şi de leneş.
Nu, în noaptea aceasta nu am nici o şansă să dorm; nu am liniştea sufletească necesară, iar poziţia lunii mă dezavantajează. O să mai rămân aici, în faţa oglinzii şi voi petrece noaptea cum voi putea.
Împing cu palmele, într-o parte şi în alta, mulţimea obiectelor de pe măsuţă, îmi sprijin coatele pe lemnul neted şi rece şi-mi fixez bărbia în căuşul palmelor, apoi îmi caut imaginea. Se pare însă că oglinda şi-a pierdut virtutea, nu mai are însuşirea dată, rămânând un obiect oarecare, inutil.
De undeva, din stradă, ajunse la mine vocea unui trecător care, probabil, pentru a-şi alunga neliniştea, cânta aşa cum se pricepea, adică prost, o romanţă.
Mă simt solidară cu acea voce anonimă.
De sus, din tavan, lumina tremurătoare a candelabrului cădea în particule mărunţite peste faţa oglinzii. Mă apropii mai mult, căutându-mă cu disperare în luciul stins, neprietenos.
Mă simt de parcă mi-ar fi furat cineva trecutul şi atentează la imaginea mea materială. Totul se petrece foarte încet.
Întreaga mea fiinţă este străbătută de ceva asemănător unui val de nelumină şi aud cum slobozesc un ţipăt slab, un sunet absurd de împotrivire şi revoltă: de ce mi se întâmplă chiar mie?
O parte din mine simte nevoia să plângă, dar cealaltă parte are o poftă nebună să râdă.
Pentru o clipă, oglinda-mi întoarse chipul incomplet; văd doar ochii şi privirea teribil de indecisă.
Rămân cu bărbia sprijinită într-o palmă şi cu cealaltă mână încerc să controlez, pe suprafaţa îngrozitor de impersonală a oglinzii, chipul meu, aşa cum mi-l amintesc: palid, tras, neliniştit.
Brusc se făcu întuneric. Lumina becurilor se zbătu, generând câteva mici convulsii, apoi muri. (…)

din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  2005

Evadare spre nicăieri / 6 /


evadare

(…)

Cerna nu e un loc pustiu, iar eu nu am fugit spre nicăieri, am venit aici, în locul ale cărui drumuri îmi sunt cunoscute, unde oameni îmi sunt prieteni şi, de ce nu, cu puţină bunăvoinţă şi efort o să găsesc, tot aici, o veritabilă sursă de inspiraţie.
Am venit pentru odihnă, dar nu numai.
Aş putea, de pildă, să învăţ cum să rămân la o petrecere până la sfârşitul ei, sau cum să o înţeleg pe Denisa şi, poate, să-mi însuşesc curajul de a supravieţui. Există atâtea lucruri pe care nu le-am făcut, atâtea informaţii ne prelucrate despre prietenii familiei, despre mine însămi. Ar trebui să-i cunosc mai bine pe Mădălina, pe soţul ei. Cu siguranţă că, dintre toţi concitadinii mei, lor nu le lipseşte, dimpotrivă, poate le prisoseşte, suflul creativităţii. În opinia mea, complet diferită de cea a Denisei, ei formează o pereche perfectă.
Îi pot oare compara sau pune în situaţia unei competiţii cu prietenii mei?
Nu!
Ei sunt diferiţi: par hotărâţi să plutească printre nori şi după ce au depăşit graniţa tinereţii. Acest lucru le reuşeşte şi le prieşte. Dar dacă…
Dacă se vor lăsa atraşi în joc cu convingeri fanteziste în locul regulilor stricte, o să am grijă să nu-i rănesc. Ei nu sunt nicidecum viteji, sunt doar personaje ce vor să arate că se simt în largul lor oriunde s-ar afla, orice ar face, oricât de multe ar fi obstacolele.
Ce caută ei aici, acum?
De ce Ivona s-a grăbit să dea petrecerea asta pentru mine, petrecere care nu numai că nu-mi aduce un suport moral, dar îmi aminteşte că, de fapt, eu tânjesc după inactivitate socială.
Pe neaşteptate, se porni furtuna.
Vântul îndoia crengile copacilor, iar puţinele frunze rămase pe ramuri, luate prin surprindere, se lasă desprinse şi se înscriu într-o spirală a morţii.
Trist sfârşit! Să fie pieirea creatoare?
Alerg spre terasă.
La adăpostul zidurilor, mi se pare că plimbarea mea nocturnă a fost o plimbare trăită în vis în care inevitabilul şi irealul se întâlnesc uneori. Şi, tot ca în vis, încerc un sentiment de disperare prelungit într-un fel de curiozitate fatidică.
Să fiu sortită să mărşăluiesc o vreme pe acest drum, oarecum nedefinit, până când Providenţa îmi va dezvălui scopul călătoriei? Confuzia, ce m-a cuprins din clipa când am acceptat soluţia refugierii în acest mediu, întâmplările de peste zi, agresivitatea Denisei promit un final nefavorabil: şoc, trădare, sau, în cel mai bun caz, o cosmetizare superficială şi inestetică a unui fapt de viaţă.
Mă simt ca şi cum am pierdut un tren, o întâlnire importantă spre care am alergat îmbrăcată în zdrenţe şi am acceptat să apar în faţa instanţei sub o acuzaţie necunoscută.
Caut o cale de ieşire?
Presupun că da.
În jurul meu lumina era onirică.
Forţa haotică şi distrugătoare a vântului s-a retras undeva, într-un cotlon al Universului.
Copacii zăceau inerţi şi acoperiţi de penumbra nesigură ce însoţea acest straniu moment martor la ruperea dintre zi şi noapte.
Lumea reală ce mă înconjoară are desigur caracteristici fizice de care sunt conştientă: stâlpii terasei, dincolo de uşă oaspeţii, iar de partea cealaltă a parcului, orăşelul mic, dar sever ordonat, încât nimeni nu ar auzi ţipătul vreunei bufniţe, scrâşnetul de frâne, sau plânsul vreunui copil înspăimântat de forţa întunericului sau pentru că s-a trezit singur în pătuţul lui. Oamenii locului aud şi văd doar ceea ce vor, ceea ce le asigură un oarecare confort şi independenţă.
Mă simt de parcă sunt condamnată să calc pământul desculţă, resemnată, până ce voi considera că a sosit momentul când merit să mi se permită întoarcerea acasă.
Deocomndată consider că e bine să rămân pe drumul ales… sau impus?
E cazul să reînvăţ cum să gândesc, cum să zâmbesc sociabil.
În salon se aşternuse liniştea, iar lumina candelabrului era mai puţin strălucitoare.
Peste tot plutea un miros puternic de tutun.
A dispărut atmosfera de sărbătoare.
În locul ei s-au instalat obişnuitul, rutina, banalul.
Dinspre camera Denisei se aud murmure. Cu siguranţă că asculta ultimele ştiri. Trebuie să stau de vorbă cu ea.
De cum pătrund în încăpere, simt în nări un iz de trandafir. Da. Denisa este o femeie preocupată de propria-i persoană. Acum, pesemne, pregătea baia, nu lasă pe nimeni să facă acest lucru, niciodată. Pretinde că nu există activitate care să egaleze plăcerea unui astfel de ritual, baia; e ceva divin, fără egal, poate doar o întâlnire reuşită, cu un bărbat nemaipomenit, m-ar face să amân o scufundare în apa fierbinte, parfumată şi dispusă să preia toată încordarea unui biet trup obosit, susţine ea.
Iată o idee. Cu siguranţă că, urmându-i exemplul, am să scap de o bună parte din gândurile devastatoare care ameninţă să-mi transforme noaptea într-un alt mod de petrecere.
Odaia era încântătoare. Verişoara mea are darul de a da spaţiului în care locuieşte un farmec special.
Sunt convinsă că, dacă întâmplarea şi viaţa i-ar pune la dispoziţie doar o peşteră, ea ar reuşi să-i confere acesteia pe lângă un grad de confort sporit şi o notă personală. Cum? Simplu, prin umplerea spaţiului cu obiecte drăguţe şi folositoare pe care oamenii cu personalitate le duc cu ei în locurile unde sunt nevoiţi să se oprească sau să trăiască un oarecare timp: sticluţe cu parfum, truse de machiaj şi încă o mulţime de nimicuri fără de care femeile nu pot.
În dezordinea organizată artistic, cum zice ea, îmi atrase atenţia un neglijeu din mătase de culoarea stridiei, garnisit din belşug cu dantelă, întins pe speteaza scaunului din faţa oglinzii. Nu mă pot abţine şi-mi trec palma peste moliciunea de mătase.
– Slăbiciunea mea, spuse Denisa, care tocmai ieşise din baie învelită într-un prosop, mă dau în vânt după lucruşoare drăguţe, sunt roaba lor. Am găsit aici un magazin bun. Un motiv în plus să rămân mai multă vreme şi să revin din când în când…
Vorbea fără să mă privească, iar zâmbetul care-i înflorea pe chip părea adresat sieşi.
– Dacă vrei, te însoţesc mâine la magazin. Trebuie să-ţi cumperi şi tu ceva frumos. O femeie are datoria faţă de ea însăşi să se simtă frumoasă, să arate bine…
Se întoarse brusc şi se aşeză pe canapeaua de sub fereastră.
– Ce naiba cauţi aici?
Întrebarea brutală mă stânjeneşte, aşa că zâmbesc chinuit, fără să﷓i răspund.
De unde să ştie, draga de ea, că în diverse momente ale nopţii trecute, când rigiditatea spartană a saltelei îmi alungase somnul şi-mi amplifcase starea de inconfort psihic, îmi pusesem şi eu aceeaşi întrebare.
Denisa îşi întoarse faţa trandafirie spre mine. Ochii i se umpluseră de o surprindere inocentă, dar şi de milă, de parcă s-ar fi bucurat că reuşise să mă pună în încurcătură.
Oare n-ar fi mai bine să mă ridic, să-i spun noapte bună, să-i cer chiar scuze şi să mă închid în camera mea?

Din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 2005

Episcopul Gerardo/Gelert


Originally posted on OPINII INCOMODE:

ÎN ANUL 1043/4 , DECI ÎNAINTE DE SCRISOAREA LUI NEACȘU, LIMBA ROMÂNĂ ERA FOLOSITĂ ÎN BANAT
“…Martie–aprilie Regele Aba Samuel vine la Cenad, de Paşti:
„Şi venind la scaunul Mureşan, la locul fericitului
episcop Gerard să prăznuiască sfintele Paşti,
trimiţând în ziua Învierii Domnului fruntaşi şi
episcopi la fericitul episcop, ca prin mâinile sale să
se aşeze pe capul său coroana crăiască, începu să-l
cheme pe fericitul Gerard. Care, împotrivindu-se şi
nevrând să vină, episcopii care erau cu el
încununându-l cu mare pohfală şi alai de clerici şi
norod îl duseră în biserică. Iar omul lui Dumnezeu,
pogorând asupră-i Sfântul Duh şi înveşmântat în
stihar alb, urcând în amvon purcese a mustra pe crai
fără teamă pentru răutatea sa”; prorocirea lui
Gerardo era că peste trei ani omorul săvârşit de Aba
împotriva fostului rege Petru se va răsfrânge asupra
sa; cum tălmaciul nu cuteza să traducă vorbele sale
în maghiară…

View original 13 more words

Evadare spre nicăieri / 5 /


This slideshow requires JavaScript.

(…)

O recunosc. Era Mădălina. Să nu-mi spună cineva că viaţa Ivonei era una obişnuită.
Şi iată de ce:
Copilăria ei a fost fericită, dar cumplit de dramatică. Străbunica mea, Ana Maria, a pierit într-un accident stupid şi aproape ne neînţeles, a înghiţit-o Apa Neagră, un biet şi neînsemnat afluent al Cernei. Moartea ei a fost începutul morţii lui Costache Stanciu, tatăl Ivonei, care nu şi-a mai revenit niciodată. Aşa că fiica s-a văzut nevoită să preia obligaţiile casei, fabricii, dar şi pe cele sociale, obligaţii ce au făcut-o să-şi neglijeze propriul viitor. Târziu, s-a căsătorit cu Mihai, un bărbat cuceritor, dar infidel. Părerea mea este că a fost mai curând un bărbat profund nefericit. Mona, mama Mădălinei, a marcat viaţa Ivonei şi a lui Mihai, punând în pericol de destrămare o căsătorie susţinută mai mult de nişte precepte morale şi de un simţ al onoarei exagerat, demodat concept, chiar şi acum mai bine de trei decenii. Căsnicia a fost salvată, paradoxal, de sfârşitul războiului. Mona intrase în nişte încurcături care-i puseseră, la un moment dat, viaţa în pericol; a fost nevoită să părăsească ţara. La evadarea ei a dat o mână de ajutor şi Ivona. Mona s-a stabilit în Franţa. De acolo a continuat să fie prezentă în viaţa celor doi, dar în cu totul alt mod. Prin anul 1948, după marea naţionalizare, supuşi hăituielilor de tot felul, singurul lor sprijin material a rămas cel venit din partea Monei; ei i s-a alăturat, prin 1952, Cristina, care s-a prezentat, într-o bună zi la conac, a bătut la uşa Ivonei şi i-a spus:
– Am venit nu pentru a mă justifica sau pentru a regreta faptul de a fi jefuit casieria fabricii, n-am venit nici să vă mulţumesc pentru că nu aţi pus poliţia pe urmele mele, am venit să rămân. O să fiu menajera casei şi, dacă vreţi, prietena dumneavoastră. Eu zic să primiţi oferta mea, nu mă alungaţi. Sunteţi singură, văduvă şi aveţi de crescut doi copii. Îmi cer iertare pentru brutalitatea cu care încerc să vă aduc cu picioarele pe pământ; mortul nu se întoarce de la groapă, în plus ar fi cazul să recunoaşteţi că domnul avocat era un om slab, dacă nu murea acum câteva luni, murea cu siguranţă peste un an, doi. Nu era pregătit să supravieţuiască într-o lume întoarsă pe dos faţă de cea în care a fost privilegiat, răsfăţat…
Şi a rămas.
Sofia, mama Denisei, Orest, tatăl meu, au avut în Cristina un confident, un sfătuitor, dar şi un umăr pe care să plângă atunci când erau copleşiţi de micile şi, uneori, marile drame ale adolescenţei.
Ivona a acceptat tacit amestecul ei în viaţa de familie. Nu a fost geloasă şi a găsit că era normal să împartă dragostea copiilor ei cu această femeie care se pare că a înţeles că pentru a supravieţui era obligatoriu să faci, fără a exagera, un compromis bine ales, care să nu te ucidă, dar care să-ţi dea o gură de aer pentru a continua să respiri. Ivona, copiii ei au continuat să trăiască. Dar, oare, ce preţ a plătit ea, Ivona? Care or fi fost gândurile, seismele sufleteşti cărora a trebuit să le facă faţă atunci când a rămas singură?
Iată o întrebare la care ar fi bine să caut un răspuns.

Denisa îşi făcu apariţia în felul ei unic: zgomotos, atrăgând atenţia celor prezenţi. După ce făcu înconjurul salonului cu privirea, atenţia i se îndreptă spre Mădălina.
După cum îşi lăsase pleoapele să cadă, Mădălina putea să trăiască, în următoarele clipe, un moment cel puţin penibil. Aşa că mă apropii de vară-mea şi-i prind braţul.
– Hei, străino, sunt şi eu pe-aici…
Denisa, fără să se întoarcă, îşi eliberă braţul şi zise:
– Uite, astfel afli şi tu că eşti aici… Care-i problema?
Ridic din umeri în semn că n-am nici o problemă, dar aşa îmi exprim eu bucuria de a o vedea.
Denisa îmi transmise un mic sărut prin intermediul degetelor şi ieşi.
Oare de ce mă simt atât de singură?
Aud râsete joviale, apoi un alt sunet îl înghite pe cel anterior; cineva încerca în forţă clapele pianului, hotărât să facă abstracţie de tonalitatea ascuţită, stridentă şi să ne dovedească priceperea sa în descifrarea partiturii.
Sprijinită de colţul pianului, Mădălina, cu ceaşca şi farfurioara ridicate până la nivelul bărbiei, sorbea ceaiul cu multă delicateţe, conştientă de impresia favorabilă pe care o lăsa. E drept că oferea o imagine încântătoare, cu aerul ei detaşat, relaxată, chiar lipsită de neliniştea ce ar trebui să o stăpânească pe oricare femeie atunci când este ţinta studiului unei asistenţe deloc îngăduitoare, deloc dispuse să﷓i ierte vreo greşeală.
La pian se afla soţul ei. El lovea în continuare clapele de un alb translucid şi o privea ca şi cum se aflau numai ei doi, pe peronul unei gării, de unde doar unul dintre ei urma să plece, iar el se temea cumplit că o va pierde. Ea îl răsplătea cu un zâmbet graţios. Pe degete îi străluceau inelele, atunci când îşi tampona buzele cu o batistă fină de dantelă.
După ce ultimele acorduri se sting, Mădălina îşi întoarse spre asistenţă faţa surâzătoare şi mândră, de parcă participarea ei la acel moment muzical n-ar fi fost pasivă, ci dimpotrivă.
– Nu-i aşa că a fost ok? îmi cere părerea de îndată ce mă aflu în apropierea lor.
Mă întreb ce vârstă poate să aibă. Cu siguranţă că sărise pragul tinereţii, dar nu părea deloc să fie îngrijorată din această pricină. Sunt fericită aşa cum sunt, părea să mă asigure ea cu un surâs fin.
Trebuie să mă relaxez.
N-am dreptul să pun la îndoială fericirea nimănui, aşa cum n-am dreptul să pun la cale viaţa cuiva.
În fond, lumea se descurcă destul de bine şi fără mine…
Dar eu fără ea?
Categoric, nu!
Oare de ce mă inundă un firicel de invidie faţă de o asemenea femeie care se dovedeşte a fi mereu bine dispusă, luminoasă, grijulie şi atentă pentru ca bărbatul ei să strălucească, să câştige admiraţia micii noastre colectivităţi?
Simt un pic de invidie şi faţă de acest bărbat atât de obişnuit cu răsfăţul. Acest cuplu părea intangibil, deşi nu bag mâna în foc că Mădălina nu doarme, din când în când, iepureşte. Oricum, amândoi lăsau impresia că sunt hotărâţi să se distreze întotdeauna şi să nu-şi complice viaţa inutil.

din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art,  2005

Evadare spre nicăieri / 4 /


ev

Din nou la conac.
N-am ştiut niciodată cu ce se îndeletniceşte Ivona, cum îşi umple ea ziua, atunci când se află singură în casa mare, prea puţin intimă sau confortabilă când nu există oaspeţi la Cerna. Mi-o închipui inspectând odaie după odaie, pentru ca, atunci când vreunul dintre noi deschide uşa, să fie totul în cea mai perfectă ordine. Ei, Ivonei, i-a rămas doar dreptul de a ne aştepta.
Şi de data aceasta era la postul ei; mă întâmpină, venind spre mine cu chipul luminat de bucurie. Ca întotdeauna, mă surprinde, mă ajută să mă debarasez de anxietate, duşmanca mea preferată şi neobosită.

De sus, de la mijlocul scării interioare, Ivona îmi trimise încă un zâmbet încurajator, poate iertător. Traduc în felul meu acest surâs şi dialoghez, desigur, imaginar, cu ea:
„E timpul să te maturizezi, să înveţi să pui un preţ bun pe propria ta viaţă. Ai înţeles? Doar ai văzut cum procedează oamenii de pe aici…
„ Am văzut, sau doar cred că am văzut…

Aşa e viaţa, dată nouă de Puterea Divină, dintotdeauna, iar noi avem prea puţine de spus. Nu ştiu dacă aşa e bine sau rău, pentru că, din prudenţă, sau din laşitate, nu mi-am pus vreodată această întrebare destul de tare, destul de răspicat.
Lâncezeala mea este un semn sigur de slăbiciune.
Iată cum este amendată politica struţului, practicată şi idealizată, cu mici şi neînsemnate devieri, de mine.

– Cum găseşti Valea Cernei? mă întreabă Ivona de îndată ce se află lângă mine.
– Ca şi în anii trecuţi… poate mai amorfă, fără zbateri…
– Zbatere… Pe mine mă nelinişteşte lipsa activităţii chiar şi atunci când e vorba de natură…
– Mie-mi spui? Te înţeleg, responsabilitatea asumată de femeile neamului nostru a devenit tradiţie, dar şi obsesie. Dacă s-ar fi petrecut acest lucru şi cu bărbaţii stirpei noastre, am fi în plin progres…
– Nimic nu e întâmplător, viaţa are grijă să ne fie, poţi fi sigură de asta, într-un fel sau altul, bine…

Draga de ea! Ce mult mi-au lipsit prezenţa, farmecul, înţelepciunea şi extraordinarul ei sentiment de iubire. Poate că, dacă ne-am fi văzut mai des, nu aş fi, în acest moment, atât de confuză, n-aş mai fi simţit, de o bună bucată de vreme, cum îmi tot fuge pământul de sub picioare şi că mi se impune un ritm neconvenabil, comiţând greşeală după greşeală, rănind persoane care-mi erau şi îmi sunt nespus de dragi.
Dar nu e încă momentul aducerii aminte.
Nu sunt pregătită.
Amân din nou, pentru a câta oară?, analiza amănunţită pe care, oricum, trebuie s-o fac; să mă ordonez, să lămuresc sau să descopăr cauzele generatoare de conflict, dar să şi conştientizez roadele acţiunii mele. Şi, în final, să încerc să repar ce se mai poate repara.
În treacăt fie spus, mă simt favorizată de soartă. Dispun încă de înţelegerea, de afecţiunea familiei, ceea ce nu e puţin pentru o femeie repudiată de prieteni. Mi se pare extraordinar faptul că, în această clipă, nu mai am sentimentul că totul s-a sfârşit. Noaptea petrecută aici, sosirea neaşteptată a Denisei, plimbarea de a jumătate de zi prin oraş sunt semne că viaţa continuă, cu mine înregimentată. Deşi îmi mai trec prin gând sintagme de genul: sunt terminată, sunt deprimată, m-am săturat, ele nu mai sunt nici importante, nici de neînvins, iar în sufletul meu nu mai are loc sentimentul confuz cum că, orice s-ar întâmpla, iertată pentru gafa mea, sau din contră, dezastrul e amplificat şi dramatizat până la catastrofă.
Un firicel de optimism mă face să sper că totul, sau aproape totul, fireşte ceea ce e legat de evenimentul în discuţie, va fi schimbat; locul meu în grup va fi renegociat.
Simt că este posibilă o reevaluare a motivelor, dar şi a efectelor acţiunii mele.

Urc în camera mea. Mobilierul, tapetul îmi ofereau acum o imagine curios de ştearsă, ca un tablou dintr-o epocă îndepărtată, păstrând o linişte solidară, de parcă ar încerca să-mi impună certitudinea că aici nu-mi voi pierde nicicând locul şi identitatea.
Mă aflu, oare, în locul în care aş vrea să fiu?
Cu siguraţă, da!

Salonul era mai animat şi mai agreabil decât mă aşteptam.
Ivona era strălucitoare în rochia ei de mătase verde. Privind-o, simt cum mă inundă o căldură şi o dragoste imense, dar şi o mândrie necontrolată: ea era, este bunica mea, ea este cea mai frumoasă, mai generoasă, mai bună. Îmi pare incredibil de tânără pentru statutul ei de grand-maman. Deşi o cunosc de-o viaţă, nu pot să-mi reprim curiozitatea şi, ca rezultat, mă trezesc întrebând-o:
– Cine eşti?
Dacă nutrisem speranţa că întrebarea mea o va pune în dificultate, greşisem. Poate că zâmbetul ei politicos, enigmatic, era completat cu ceva care﷓mi seamănă a provocare. Din păcate, nu am timp să aprofundez senzaţia şi nici să încerc un dialog lămuritor. De noi se apropiase o femeie şi, gălăgioasă, se agaţă de gâtul Ivonei, revărsând un potop de vorbe.

fragment roman Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 1999